The Book Thief

Gand despre o poveste bine spusă

Am găsit un comentariu pe Internet referitor la cartea pe care o citesc acum „Hoțul de cărți” și vreau să-l salvez aici:

When you don’t educate people, when you don’t teach them to think critically, with full understanding and proper knowledge, then other people come along and whisper in their ear and fill their heads up with mindless rot. Hitler told the German people how to think. He told them who was Wrong. Why they were Wrong. How to fix the Wrong. What was Right. Then he did the most powerful thing a person could do: he told them a story. When you tell a whole nation a story about the future – a gloriously bright future with Plenty and Joy; a future in which they are redeemed and have conquered their enemies; a future in which they are happy and Everything Is As It Should Be – and if you tell that story well enough, then you can conquer a country and wage a war without ever firing a single bullet.

Citat de aici.

Nu știu de ce dar cred în ideea că nu alegem cărțile pe care le citim, ci ele ne aleg pe noi.

Cel mai recent exemplu este chiar „Hoțul de cărți” care a ajuns la mine o dată și nu am băgat-o în seamă. După câteva săptămâni am primit cadou aceeași carte, ca să înțeleg apropo-ul :-)

Cartea vorbește despre cărți și puterea lor în viețile oamenilor. Se potrivește foarte bine cu discuțiile despre cărți din perioada asta [vezi leapșa de pe Facebook care a avut atâta succes]. Se potrivește cu noul meu rol de tată și planurile pe care le fac pentru educația copilașului meu. Se potrivește cu dezbaterea publică despre nivelul de cultură a tineretului român și modul în care suntem manipulați pentru că suntem proști.

Hotul de carti

Citește acest articol al lui Andrei Mantog, îmi place mult de tot:

Pentru că atunci când mă plictiseam eu îngrozitor în verile din Motru în care nu se întâmpla nimic, mergeam la biblioteca orășenească și doamna bibliotecar nu-mi dădea nici porno, nici Farm Ville Heroes, nici Piticigratis, nici YouTube, nici Antena 3. De bine, de rău, într-o bibliotecă micuță dintr-un oraș la fel de mic ajunseseră doar cărțile care erau musai de citit. Nici un fluture, nici o Lorena Lupu, aproape nici un contemporan, de fapt. Am avut noroc? Posibil.

În aceeași săptămână Dan Fințescu scrie articolul „Buey Românie, la trecutu-tzi soombroo, soombroo viitor”:

Degeaba ne uităm cu ochi împăienjeniți de tâmpă speranță spre Ieuropa nepăsătoare. Ei ne vor creierele valoroase în școlile lor. Ei ne vor lacomi după coșul plin de mâncare de carton importat de la Carrefour. Ei ne vor burtoși și proști. Însă cu siguranță că nu ne obligă să fim așa. De noi depinde să ne trezim. De noi depinde să avem copii cărora să le pese de țara și de educația lor.

Tot săptămâna asta a apărut un articol despre Steve Jobs în New York Times:

“Every evening Steve made a point of having dinner at the big long table in their kitchen, discussing books and history and a variety of things,”

Poate cartea „Hoțul de cărți” și toate aceste articole au apărut întâmplător în viața mea, toate deodată. Sau poate m-au căutat să-mi amintescă importanța poveștilor bine spuse.