Da! Așa trebuie să fie un concert tare: sunet impecabil, instrumentiști cu atitudine, front man carismatic și pus pe fapte mari.
A fost cel mai tare concert pe care l-am văzut în România și nimic din toată impresia pe care mi-a lăsat-o n-a avut legătură cu locația, scenografia sau vremea (a plouat cu găleata tot recitalul). Are legătură cu pasiunea și talentul celor de pe scenă, cu piesele bine alese și interpretate ’în plin’, cu atitudinea trupei.
Fred Durst are prezență scenică, știe să ridice lumea, știe să managerieze momentele neprevăzute (cum a fost cel cu puștiul ajuns pe scenă), știe să fie simpatic sau agresiv când trebuie.
Un singur minus – momentul ’Behind blue eyes’, piesă pe care a cântat pe un negativ, fără band. Probabil chitaristul Wes Boland, care plecase din trupă când Durst a realizat albumul de pe care este extras acest cover, refuză să cânte melodii atât de siropoase :-) Sau poate pur și simplu nu vrea să cânte melodii la care nu a contribuit.
Stilul Limp Bizkit este cel de care m-am îndrăgostit când eram puștan: balans de hiphop pe strofe, cu versuri scurte și ritmice, loop-uri și scratch-uri care completau tobele și chitara cu delay mult, totul completat de energia rockului din refrene!
Mixul a fost perfect pentru o seară la Arenele Romane, în plină ploaie, cu pogo-ul aferent.
Un concert cum mi-ar plăcea să fie toate în România!
Apropo: Fred Durst are cont pe Twitter și a făcut câteva fotografii pe drum (au venit cu autocarul de turneu) și din Intercontinental.
Comments are closed.