La finalul fiecărui concert ne luăm de mâini şi mulţumim publicului. El este cel care ne dă puterea, ne-a ridicat şi ne va coborî la un moment dat, datorită lui are sens ceea ce face, avem noi sens.

Sunt câteva secunde când lumea strigă, scandează numele trupei. Lumea ne zâmbeşte ca mulţumire pentru experienţa din seara aceea.

Iar eu o strâng pe Anya de un deget.

Fără să mă uit la ea, ea ştie că-i spun “sunt fericit”. Îi spun “e atât de bine să fiu în faţa oamenilor care ne zâmbesc”. Îi spun “mă bucur că sunt cu voi aici”. Îi spun “nu e loc mai frumos decât aici, cu voi, pe scenă”. Îi spun “sunt atât de norocos că vă am”.

Toate acestea dintr-o strângere de deget.