Azi am descoperit un articol spumos pe un blog. Dorin, un tânăr care iubeşte muzica, blogging-ul şi informatica, spune la un moment dat vorbind despre carenţele sistemului de învăţământ românesc:
Backtracking-ul este un fel de Eminescu al programării. Toată lumea învaţă backtracking-ul, dar singurul moment în care îl foloseşti este atunci cînd vrei să arăţi că-l ştii. Este acel element inutil care se insinuează în ideea de şcoală, este acel lucru care se predă doar pentru a fi tocit pe de rost, neînţeles, şi folosit de fiecare dată cînd vrei să te baţi cu pumnii în piept că tu ştii mai bine.
Şi continuă:
Învăţămîntul românesc e un învăţămînt puternic de stînga, cu un caracter comunist. Învăţămîntul românesc încă e orientat către crearea omului nou, multilateral dezvoltat; cînd colo, din învăţămîntul românesc ies epave cu excepţia (din ce în ce mai) puţinelor cazuri în care elevii chiar reuşesc să mai facă conexiuni.
Şi…
Eminescu e un efort lăudabil, dar inutil în afara şcolii.
La fel şi backtracking-ul, şi multe din anacronismele care s-au predat la informatică. Pînă acum nu am văzut nicăieri o soluţie care să vină natural cu backtracking. Am văzut că se pot imagina zeci de probleme care pot fi rezolvate aşa, dar nu am văzut probleme REALE în care backtracking-ul să fie soluţia sine qua non (excepţia notabilă este atacul prin forţă brută, dar dacă cineva îmi spune că de-asta se face un an, doi de backtracking în liceu eu îl mănînc. Fără sare).
Mai mult, backtracking-ul e refugiul incompetenţilor, ceea ce îmi întăreşte asemănarea cu Eminescu
Articolul face o paralelă între backtracking (algoritm studiat intens în liceele cu profil informatic) şi Mihai Eminescu, subliniind anacronismul sistemului nostru de invăţământ.
Citesşe intreg articolul, merită!
PS: nu sunt de acord 100% cu argumentele lui Dorin dar mi-au placut mult paralela şi unele concluzii.
Comments are closed.