Gand despre icoane

Copilul tău nu are nevoie de icoane la capătul patului. Are nevoie de atenția ta.

Nu are nevoie de o rugăciune învățată pe de rost, înainte de culcare. Are nevoie de poveștile tale, spuse din suflet.

Are nevoie de prezența ta acasă. De sfaturile tale. De zâmbetele și încurajările tale.

Copilul tău nu are nevoie de bătutul tău în lemn, de vizitele la moaște, de banii strecurați în sutana preotului. Orele acelea ar fi mai bine folosite într-un puzzle, un desen, o joacă pe jos, la nivelul lui.

Copilul tău nu are nevoie de bani. Are nevoie de haine și mâncare și medicamente, dar el/ea ar sta mai bine în fundulețul gol, gonind prin casă cu gura până la urechi, ascunzându-se de tine, decât să fie îmbrăcat frumos într-un costum cu Mickey Mouse cât timp ești la serviciu.

Alergăm după bani crezând că aceștia vor rezolva toate problemele pe care le avem. Căutăm cele mai bune lucruri pentru puii noștri, pierduți prin orașe, prin trafic, prin magazine. Cu privirea la etichete și la portofel, departe de copii. Ei ne așteaptă acasă și bucuria din ochii lor nu e cauzată de obiectele cu care venim, ci de prezența noastră, în sfârșit acolo.

”Unde e mama?”

”Muncește pentru tine, în oraș.”

”Dar eu sunt aici”

Rugăciunile tale se îndreaptă spre icoane, biserici, ceruri.

Însă fericirea adevărată o vei găsi dacă o cauți în ochii copilului tău. Copilul tău este cel căruia trebuie să te rogi și să-i ceri iertare, iar acasă este biserica ta.

Și nu mai trebuie să-ți spun, că știi: Paradisul îl găsești într-un zâmbet de copil.