La greu și la bine, cu bune și rele. De ce trebuie să fie așa?
În clipele cele mai dificile, în momentele acelea încordate, pe muchie, când totul depinde de o privire sau de o respirație, când războiul poate începe în fiecare secundă, atunci se vede caracterul adevărat al omului. Atunci descoperi prietenii adevărați. Atunci se cearnă legăturile strânse de relațiile de conjuctură.
Firesc, atunci descoperi adevărul adevărat: doar o mică parte, o infimă parte din cei care îți erau alături [fizic] zi de zi ți-au rămas alături în război.
Dar de ce trebuie ca omul să treacă prin foc ca să descopere că este ignifug? De ce așteptăm să plouă cu gloanțe ca să descoperim, cu un ochi critic îndreptat înspre front pe cei care au veste anti-glonț?
Este starea de bine o stare nefirească pentru om? Este liniștea o excepție de la regulă? Este pacea “ne-naturală”? Deci “in-umană”? Dacă adevăratul caracter al omului apare în foc, atunci omul este amorțit în timp de pace? Este omul îmbătat când lucrurile merg bine?
Suntem de fapt niște dragoni a căror piele solzoasă strălucește doar în flăcările Iadului?
Care este explicația că suntem [devenim] Oameni doar la greu și suntem doar niște ființe amorfe în timp de pace? Binele nu ne priește? Din acest motiv suntem singura specie de pe Pământ care ucide fără a-i fi foame și distruge planeta pe care s-a născut?
Binele nu ne priește, nu ne place. Uită-te la televizor și vei vedea acest adevăr în fiecare zi.
În filmul “The day the world stood still” extraterestrul jucat de Keanu Reeves iartă umanitatea de la distrugere pentru că descoperă, în ultimul moment că oamenii pot fi frumoși în situații limită. Mulți au tras concluzia că rasa umană merită o a doua șansă, chiar dacă este distructivă și chiar auto-distructivă. Mulți s-au gândit la proverbul “Salvează o viață și vei salva omenirea toată” sau la vorbele lui Dumnezeu din Biblie despre salvarea orașelor Sodoma și Gomora.
Dar eu m-am gândit atunci, așa cum mă gândesc și azi: de ce sunt oamenii frumoși, demni, altruiști, de ce sunt oamenii Oameni doar în acea clipă de înainte de căderea în abis?
Pășitul pe marginea prăpastiei, zi de zi, ne-ar face mai buni pentru că moartea este singurul lucru care ne ține în viață.
Ce risipă!
Only when your world was threated with destruction you became what you are.
Comments are closed.