Luna strălucea albastră undeva în stânga drumului, printre dealuri, oferind o nuanță ireală naturii din jur. Era lună plină iar lumina ei ciudată sporea atmosfera mistică a șoselei înghițită de ceața joasă. Mașina gonea pe șoseaua strâmtă și pustie care străbătea dealurile molcome dinspre Bisi și Ragafa.
Rareori vreo altă vietate împărțea noaptea cu cei doi din automobil. Oamenii dormeau la ora aceea, mai mult ca sigur, consumați de petrecerile de Revelion.
“Semnele astea nu au niciun sens!” își spuse cu năduf în gând Langdon Jr. încetinind pentru o clipă pentru a intra într-o curbă mai strânsă, prost marcată. “Și semnele sunt atât de importante…”
Știa pe de rost drumul, îl străbătuse de atâtea ori încât putea conduce și legat la ochi. Ceața este un motiv natural de panică așa că el era mai atent decât de obicei la posibilele surprize.
O vulpe cu ochi scânteietori străbătu ca o nălucă drumul, se opri o clipă să privească ciudata sursă de lumină care venea în viteză după care dispăru în păduricea de la marginea drumului.
Fata frumoasă din dreapta lui Langdon dormea cu capul sprijinit de un fular înfășurat. Radioul din mașină fâșâia pe fundal nereușind să descopere vreun semnal în pustietate. Dar sunetul lui nu părea că-l deranjează pe șoferul cufundat în gânduri.
—
“La fiecare final de an oamenii au un ritual pe care, fără să știe, îl urmează conștiincioși: cluburi, petreceri, băutură, artificii, chiote, beții.” se gândea el, încercând să ocolească sticlele sparte lăsate pe șosea. “Când toți se așează la un loc eu alerg pe un drum doar de mine știut, când lumea strigă și cântă eu mă bucur de torsul gros al motorului și de liniștea pădurii. Faptul că mă aflu unde nimeni nu bănuiește că aș fi îmi dă un fel de mândrie. Sunt altfel. Am și eu ritualul meu, dar al meu este diferit. Inițiatic.”
Foto: Alosh Bennett (CC BY2.0)
Comments are closed.