Aşa este mereu: avem emoţii până în ultima clipă. Sau poate nu suntem destul de buni niciodată şi suntem nevoiţi să avem emoţii. Sau poate pur şi simplu aşa este în fotbal, şi asta e frumuseţea jocului!
Astăzi echipa noastră reprezentativă are şansa de a deveni o nouă “generaţie de aur”. Dar mai presus de titluri avem nevoie de un joc bun. De demnitate. De speranţă.
Fotbalul, sportul de performanţă în general, a fost singura gură de aer pe care noi, părinţii şi bunicii noştrii o aveau în vremea comunismului. Meciurile erau ca nişte bătălii moderne, pe care aveam nevoie să le câştigăm pentru a mai putea trăi în întuneric, măcar puţin… Pentru a putea respira.
Acum putem respira liber. Uneori uităm cât de fericiţi suntem, doar din acest motiv.
Şi dacă putem respira, ce ne mai opreşte să ne ridicăm de jos şi să privim spre cer?
Abia aştept ca puştanii de la blocul meu să fie mândri când se cântă imnul României. Prietenii mei să se oprească pentru o clipă din vorbit pentru a-l asculta. Părinţii mei să-şi pună mâna la inimă când îl aud.
Nu pentru că e imnul României. Ci pentru că e al nostru.
PS: mi-a plăcut şi articolul lui Tudor Chirilă de azi.
Comments are closed.