Când ajung la capătul puterii și genunchiul îmi murdărește nisipul de sub el, și capului îi e greu să se mai ridice să privească orizontul, la cine mă gândesc?
Mă gândesc la tine? Ai reușit să fii atât de luminoasă pentru a-mi arde cu razele tale murdăria și neîncrederea din suflet?
Când nu mai știu ce să zic o să-mi spui tu cuvintele care să mă demuțească? Când nu mai văd ieșirea vei aprinde tu cerul cu zâmbetul tău? Inima e doar una și e de ajuns pentru amândoi…
Nu știu să-ți arăt drumul spre mine, nici eu nu l-am găsit și îmi petrec zilele și anii ca să îl descopăr și eu. Nu e imposibil, dar da! e greu, e al dracului de greu! Și poate nici nu merită… Dar dacă merită cu adevărat tot efortul și sângele din nisip?
Pentru că oricum, drumul și scopul drumului sunt păstrate doar pentru aleși. Drumul nu se vede, nu are rost, nu are final pentru cea care nu-l are scris în destin. Când nu mai pot de drumul pumnului de furie și durere ești tu aici să-l atingi ușor, destul pentru a se descleșta?
Păstrează-mă doar ca pe-un dar…
Comments are closed.