Scrisoare deschisă lui Andrei Plesu: De ce ne manipulati cu Despacito?

Domnule Andrei Pleșu,

Numele meu este Florin Grozea și sunt la fel de departe de generația Dvoastră precum sunt de departe de generația care a făcut hit din melodia ”Despacito”.

Am aproape 38 de ani și nu am participat la niciun festival muzical anul acesta.

Totuși, sunt un fin observator al curentelor muzicale actuale și cred că sunt un român care a ascultat cu atenție [nu doar ”a auzit”] multă muzică veche, inclusiv Beatles, Elvis Presley, Bob Dylan.

Nu sunt doar un consumator avid, sunt și un analist al muzicii comerciale: am scris o carte dedicată artiștilor aflați la început de drum, apărută la editura Polirom în 2013.

Vă citesc din când în când, atunci când subiectele abordate de Dvoastră în editorialele Adevărul mă interesează.

Recunosc că sar peste cele cu subiect politic și recunosc că uneori caut în DEX unele cuvinte pe care le folosiți.

Am spus câteva ceva despre mine în deschiderea acestei scrisori-deschise pentru ca să înțelegeți de ce NU puteam să ratez editorialul intitulat ”Despacito” de azi, 7 august 2017.

Andrei Pleșu a ascultat hitul momentului și scrie despre el?

Oh, dar asta este o șansă unică pentru mine pentru a vedea dacă veți aborda acea ”prăpastie dintre generații” care apare [uneori violent] în orice discuție despre muzică: ”tinerii din ziua de azi”, ”muzica s-a stricat”, ”nu mai e nimic decent”, ”pe vremea noastră era altfel”.

Ce am descoperit? Dvoastră abordați această prăpastie între generații dar într-o formă elitistă, care induce pe mulți în eroare!

Și, deși în începutul articolului pare că înțelegeți această prăpastie și chiar o denunțați…

E firesc să rămîi prizonierul modelor şi modelelor muzicale ale debutului tău juvenil de ascultător şi dansator. Îmi aduc bine aminte cum bombăneau părinţii şi bunicii noştri cînd ne vedeau petrecînd ”sălbatic” pe ritmuri de Samba şi Cha-Cha, ca să nu mai vorbesc de Rock şi Twist. N-aveau dreptate. La rîndul meu, cad, pesemne, în acelaşi păcat.

Deși pare că înțelegeți, imediat apoi vă aruncați într-o analiză superficială a melodiei ”Despacito”, a videoclipului și contextului cultural actual.

Da, afirm asumat: Domnule Andrei Pleșu, nu ați înțeles nimic din ”Despacito”.

Nu e ca și cum era obligatoriu să înțelegeți piesa verii 2017, dar dacă tot ați făcut efortul de a analiza, dați-mi voie să vă spun unde greșiți, după părerea mea.

Să începem cu prejudecata că ”muzica se strică din ce în ce mai tare”:

Asistăm la o tendinţă spre monotonie ritmică şi spre suspensie melodică. După o piesă mai veche, din ”vremea mea”, rămîneai cu impulsul de a fredona (cu mici gesturi de accent dansant). Acum, ai mai curînd impulsul de a bîţîi spasmodic şoldurile, braţele şi capul.

Domnule Andrei Pleșu, muzica comercială a vremurilor noastre este din ce în ce mai apropiată de esențe, de rădăcini. Omul preistoric a început probabil să ”facă” muzică folosind bețe și pietre care construiau un ritm repetitiv. [Vă recomand cartea lui Daniel Levitin ”This is your brain on music”]

În contextul muzicii de dans, ”monotonia ritmică” este o sublimare către esențe, nu un semn al superficialității muzicale.

De asemenea, ca autor și compozitor de muzică, vă spun din experiență că SIMPLITATEA este dezideratul oricărui creator de geniu, de la simplu ritmul tobă-bas al lui ”Billie Jean” de Michael Jackson, la simplitatea armoniilor ”Let it be” de Beatles, de la simplul pas 2-1 din ritmul ”We will rock you” de Queen, la simplitatea Porții Sărutului a lui Constantin Brâncuși…

Mai bine spus: orice creator mediocru va știi să construiască ceva complicat și întortocheat, doar un geniu știe să atingă sublimul prin simplitate.

Nu spun că ”Despacito” este la nivelul Queen sau Brâncuși, spun doar că argumentul folosit de Dvoastră nu este unul relevant în această discuție: faptul că muzica este simplă NU înseamnă că este de proastă calitate. Este o prejudecată folosită de cei care nu au creat niciodată un act artistic, o prejudecată pe care nu o voiam în registrul Dvoastră.

Să trecem la videoclip:

Stilistica noilor succese e, de asemenea, direct legată de regia vizuală a ”clip”-urilor. Ţi se dă ceva de ascultat, dar ţi se dă mult mai mult de văzut. Eşti asaltat de scenografie, anecdotică, gesticulaţie.

Mi se dă mult mai mult? Păi asta e bine, nu e rău!

Internetul ieftin și în general accesul ușor la tehnologie digitală performantă ne-a oferit posibilitatea de a consuma produse muzicale mai complexe, care alături de componenta AUDIO vine și cu cea VIDEO.

Așadar ascultătorii nu folosesc doar un simț [auzul] pentru a consuma un produs artistic! Videoclipul vine cu o poveste paralelă cu cea transmisă de versuri și de interpretarea artiștilor, aducând un plus de valoare, construind un strat nou de mesaj. Unul și mai bogat, pentru că simțul vizual este mai ofertant decât cel auditiv.

Eu susțin că nu suntem ”asaltați de scenografie”, ci ”ajutați” și ”îmbogățiți”.

Totul e hiper-dinamic, multicolor, incendiar. Dacă aş fi muzician, aş resimţi oarecare frustrare: clip-ul sufocă melodia. Cîntarea pare o simplă anexă, pretext al unei ”înscenări” baroce.

Din nou, argumente și epitete pe care eu le văd ca pozitive [pentru că dau un plus de valoare actului artistic] sunt prezentate de Dvoastră ca niște critici.

De ce e rău ca o melodie despre iubire și viață să fie hiper-dinamică, multicoloră, incendiară? Eu așa văd iubirea, de multe ori.

Aici, ”Despacito” este despre iubire, sex, distracție, vară. Așadar videoclipul subliniază acest mesaj și îi oferă noi valori, folosindu-se de culori și forme potrivite.

Fiind muzician, nu am simțit frustrare când regizorul și echipa lui mi-au ”îmbogățit” melodia – în acest caz rezultatul nefiind unul sufocant ci perfect aliniat mesajului melodiei.

Fireşte, nu pretind versuri subtile, metafizică, abisalităţi. Dar nu mă pot abţine, cînd parcurg vorbele cîntecului, să am mici îngrijorări (pre-)apocaliptice… Despacito e, evident, o declaraţie de amor, cu ”obiective” previzibile: interpretul îi explică iubitei că ea e ”magnetul”, iar el e ”metalul”.

Domnule Andrei Pleșu, obiectivele oricărei melodii sunt previzibile: vor să ne transmită o stare. Faptul că știm rezultatul [vom cânta, ne vom întrista, vom dansa] nu strică experiența drumului către rezultat!

Și nici iubirea de o vară nu cere subtilități și metafizică!

Ce este ”apocaliptic” la un bărbat care vrea să iubească o femeie?

Dimpotrivă, mi se pare cel mai natural lucru de pe Pământ. Natural de când există umanitatea [și aș supralicita spunând că iubirea fizică este ”creatoare de lumi”, în antiteză cu ”apocaliptică” = ”distrugătoare a acestei lumi”]

Să citim în continuare…

Comparație cu Beatles este punctul culminant al unei manipulări elitiste!

Comparând ”Despacito” cu Beatles, cea mai iubită trupă din istoria muzicii, autorul se poziționează pe o poziție imposibil de atacat! Cu siguranță cititorii îi vor da dreptate [”E o mizerie Despacito în raport cu Yesterday”], păcăliți de mecanismul manipulativ: comparăm mere delicioase și ușor de mâncat ACUM, cu nectarul zeilor din Olimp.

Nici textele Beatles-ilor nu erau heideggeriene. Dar se adresau unui registru al sensibilităţii mele, de natură să stimuleze un început de reflexivitate: ”Nu mai sunt nici jumătate din cel care-am fost. O umbră îmi întunecă viaţa. Brusc a revenit ziua de ieri!” (Yesterday). Sau: ”Cînd mă aflu în necaz, Fecioara Maria vine la mine şi-mi spune un cuvînt înţelept: lasă lucrurile să fie aşa cum sunt!” (Let it be!).

E o păcăleală această comparație!

Sigur că ”Despacito” nu este ”Yesterday”, dar nici nu își dorește să fie! Nu a fost creată pentru a fi ”Yesterday”, nu se dorește ”Yesterday” și nu trebuie descifrată precum ”Yesterday”. Ambele piese își au locul în viețile noastre, una va fi ascultată în liniștea casei, alta va fi dansată pe o terasă, pe malul mării.

De ce ne manipulați, domnule Andrei Pleșu?

Să înțelegem că nu e rușinos să te uiți la ”Las Fierbinți”, din când în când, pentru amuzament și relaxare, dar e rușinos să dansezi pe ”Despacito”?

Știu doar ”Despacito” din muzica lui Luis Fonsi, dar personal descopăr cu această ocazie un interpret cel puțin la fel de bun precum Paul McCartney sau John Lennon. Da, e cu totul alt registru, e cu totul alt timbru și abordare, dar e un cântăreț de valoare!

Nu e nimic rușinos să dansezi și să guști muzica unui artist bun, asta vreau să subliniez.

Îmi vine să spun că acest tip de muzică nu are şansele de ”clasicizare” pe care le-au avut Rock-ul şi Twist-ul. Că Luis Fonsi şi sud-coreeanul PSY nu vor avea posteritatea unor Elvis Presley şi Bob Dylan

Ooo, dar cine suntem noi să știm ce va intra în istorie și cine va deveni ”clasic”?

Din câte citesc în presa vremurilor piese precum ”La isla bonita” Madonna, ”Dancing Queen” ABBA, ”Radio Gaga” Queen au părut criticilor niște experimente superficiale. Doar istoria ne va spune ce se pierde și ce rămâne în mentalul colectiv.

Eu deseori mă abțin să dau verdicte, pentru că îmi asum că sunt prea subiectiv. Și nu doar declar, cum faceți Dvoastră în acest editorial, ci îmi asum.

Lumea a intrat într-un soi de acceleraţie, perfect exprimată de inflaţia agitaţiei dansante, a precipitării ritmice.

Accelerația asta e ceva benefic, dragi prieteni!

Accelerăm spre viitor, pentru a scăpa de trecut.

Accelerăm experiențele, pentru a trăi mai mult.

Accelerăm schimbarea, pentru a găsi soluția optimă.

Cu atît mai interesant, dacă nu de-a dreptul paradoxal, e titlul acestui hit: Despacito. Care, în traducere, înseamnă ”încet, încetişor”… Luat ca îndemn, e un titlu înţelept, o invitaţie la încetinire salvatoare, la postura imobilităţii contemplative.

Nu, nu, nu. Finalul acestui editorial este cel mai deranjant, pentru mine!