banner blog

Suntem și noi o trupă la început

Era primăvară și lucram la un album nou Hi-Q, în propriul studio pe care abia îl ridicasem.

Mirosea a var și a mobilă nouă, se auzeau voci și râsete din birourile de lângă studioul meu, muzică în surdină din studioul mic aflat în colțul celălalt al apartamentului, zumzetul aparatelor de aer condiționat. De afară străbăteau claxoanele mașinilor care treceau pe bulevardul Magheru.

Ușa capitonată cu burete și vinilin se mișca greu când voiai să intri în studioul gri cu mobilă albastră. Și tocmai se mișca încet, semn că cineva voia să intre peste mine, fix când încercam să „inventez” un break nou la un instrumental.

„Salut, putem intra?” zicea un cap care se băgase curios prin deschizătura ușii.

„Hai intră” i-am răspuns, lăsându-mă pe spate pe scaunul ergonomic, cu o mică părere de rău că sunt întrerupt.

„Suntem și noi o trupă la început… Vrem să fim ajutați să ne lansăm.”

Pfff… ia să văd dacă-mi pierd timpul sau e ceva potențial aici: „Ce stil muzical cântați? Cu ce pot să vă ajut eu?”

„Ne place Animal X” răspund ei entuziasmați.

„Bine bine, am înțeles ce vă place, eu vă întrebam ce muzică FACEȚI voi?”

„Noi vrem să ne lansăm.”

„Ok. Cu ce pot să vă ajut eu, mai exact.”

„Să ne ajutați, să ne lansăm.”


Au trecut mulți ani de atunci și multe s-au schimbat în România.

Din păcate în continuare mulți tineri (și mai puțin tineri) așteaptă ca cineva să îi apuce de mânuță și să facă o minune.

În continuare mulți artiști dau vina pe radiouri pentru că nu investesc încredere și minute în muzica lor. Care muzică e superbă și merită toată atenția din lume doar pentru că… există.

În continuare mulți părinți caută oameni providențiali care să îi „bage” pe copiii lor talentați la festivaluri, concursuri, emisiuni.

De fapt, oricât de dur ar suna asta, eu cred că nu merităm nimic din oficiu – în relație cu societatea. (Merităm respect și drepturile omului, dar nu despre acest nivel vorbesc eu aici, ci despre carieră)

Știam puține despre show-biz și despre viață acum 20 de ani când plecam de la Brașov spre București în speranța succesului în industria muzicală.

Dar un lucru înțelegeam: nimeni nu va crede în noi dacă nu credem noi în noi.

Cine să pună umărul pentru mine dacă eu nu depun efort să construiesc ceva PENTRU mine?

E un fel de meritocrație, cred că despre asta e vorba în acest articol.

Am vorbit des despre asta, pe acest blog și în speech-urile mele, și sper că tu înțelegi că nu e vorba despre fudulie :) sau despre cât de grea și nedreaptă e viața.

Dimpotrivă, meritocrație este o veste bună: cine e bun la ceva, acela va avea rezultate. Cu singura observație că rezultatele vin după ce tragi un pic pentru tine, nu înainte.

Iar asta înseamnă că ușa aia grea de lemn o poți împinge când ai ceva consistent în cap. Sau, și mai bine, nu vei mai avea nevoie să bați pe la uși… ci le vei construi tu singur.