Satelit peste Italia

Dragoste în vremea pandemiei

Am crezut că voi scrie despre succese pe acest blog și despre viitor. Știți voi, dacă mă urmăriți de 14 ani pe acest blog, subiectele mele preferate.

Am crezut că voi ține blogul pentru voi, cititorii.

Dar iată-mă înapoi pe blog pentru mine. Și pentru a scrie despre prezent. Viitorul pare atât de departe acum.

S-au împlinit 7 zile de când nu am mai dus copiii nicăieri în oraș, deci doar acasă, curte, câmpul de lângă noi. Nu suntem în carantină, pentru că suntem perfect sănătoși, dar ne ferim. Ca mulți români, italieni, spanioli, americani, chinezi, coreeni.

Unii au povești mai savuroase, sau mai spectaculoase din izolare. Eu nu am ce să povestesc savuros.

Poate această pandemie nu este o tragedie care ni se întâmplă. Poate e o oportunitate care ne ajută. Zice Tyler Cowen – budistul/psihologul invitat săptămâna trecută în podcastul lui Tim Ferriss.

Am văzut azi „Miss Americana”, documentarul Netflix realizat de/cu Taylor Swift. Înainte de asta revăzusem „Contagion”, filmul din 2011 care parcă a prevăzut COVID-19. Taylor Swift și problemele ei de fată albă, celebră și bogată au fost ca un pansament pentru mine, după panica indusă de filmul atât-de-realist-că-e-horror.

Încercăm să ne organizăm. Nu am stat niciodată atât de mult doar noi patru, doar în casă. Nu îmi închipuiam că sunt o persoană atât de dependentă de interacțiunea cu oamenii. Chiar mi-e dor să IES.

Acum câteva zile făceam planuri de vacanță în Franța, Austria, Portugalia. Planuri pentru conferințe și festivaluri internaționale de tech.

Săptămâna trecută făceam calcule pentru fonduri de investiții în MOCAPP. Azi nu știu cum va fi mâine. Chiar nu știu nimic. Și încerc să mă împac cu gândul că nu am niciun control asupra vieții. Cred că e prima dată când sunt dezarmat, fără nicio pârghie pentru am mișca orele. O zic eu, omul care credea că are nevoie doar de un punct și poate mișca Pământul.

Îmi dau seama că în decurs de doar câteva zile, nu doar viața mea, nu doar traseul familiei mele, ci întreaga societate umană s-a schimbat. Aproape peste noapte. Nimic nu va rămâne la fel și poate asta e bine, pentru unii. Ce va rămâne la fel? Aș fi spus „valorile umane”, dar cutremurul prin care trecem e atât de puternic încât s-ar putea să schimbe și asta.

E sâmbătă, 14 martie. Sunt oficial 109 cazuri de infecție COVID-19 în România. Dacă e să luăm în serios un articol (scris de un non-specialist) dar care are 30 de milioane de views în ultimele zile, la fiecare 100 de cazuri oficial cunoscute, sunt alte 2000 (5000?) existente de care nu știm. Așa că nu mă interesează să mai număr, e clar că e grav. E clar că e acea Lebădă Neagră pe care o așteptam, dar nu știam de unde va veni.

Poate această criză ne va face mai atenți la cei de lângă noi? Poate ne va face mai conștienți de impactul fiecărui om în societatea umană? Sau ne va înrăi, ne va duce înapoi spre animalic? Vom porni un „reset” pentru o societate mai bună, sau vom sparge magazinele și farmaciile în căutare de hrană și salvare, căzând în haos?

Acesta e momentul definitoriu pentru o generație? Vom vorbi despre timpurile „de înainte” și „de după”? O să se ducă dracului visul Europei unite? O să vedem finalul democrației liberale și a capitalismului? Dacă așa va fi, oare asta va fi Rău sau Bine? Ori poate îmi pun întrebările greșite?

Ioana a făcut clătite în bucătărie, se simte aroma până aici în dormitor, unde sunt eu. Sasha o ceartă pe Minnie, cățelușa noastră. Raul vrea „gașca mea”.

E liniște afară. Traficul a scăzut. La fel și poluarea de deasupra noastră. Cel puțin așa zic sateliții.

Respiră, Florine. Respiră.